Când cerul se crapă, în mări cade luna,
Soarele se-nalță, se-ntrezare întruna.
Când noi adormiți de curând ne trezim
Stăm mângâiați, doar la noi ne gândim.
Te las să m-alinți, să-mi mai piepteni părul,
Te simt cum te plimbi pe al meu trup cu dorul…
Mă faci să mă simt nu doar cea mai frumoasă,
Ci unică-n veci, a ta sfântă crăiasă.
Afară e ziuă, iarba iar îmi plănge,
Raza de soare lacrima o frânge
Topește și-nvie cu drag dimineața
Alungă a ei rouă, aduce dulceața.
Te las să mă prinzi de la spate ușor,
Să te simt cum tremuri, te vreau, mă-nfior.
Îmi spui la ureche că îți sunt cântec trist,
Că a mea murire te face artist.
Începi modela ale mele povești,
Țeși și creezi, îmi croiești noi poteci,
Te-asiguri că-n ziua când eu n-oi mai fi
Rămân umbra noastră ai noștri copii.
Privești răsăritul, mă mângâi pe braț,
Mă strângi iar de mână, iubești cu nesaț!
Mă sprijini, mă-ndupleci să îți mai rostesc
Că-ți rămân destin, idealul ceresc.