• – Ai reușit?
• – Ce?
• – Cum ce? Să ajungi acolo unde ți-ai dorit? Mereu vorbeai despre asta când eram copii…
• – Aaa, nu! Eu nu!
• – Dar cine?
• – Fiu-miu! Păi, eu de ce muncesc? Nu ca să aibă el șansele pe care nu le-am avut eu?

Scuză-mă că îndrăznesc, dar nu. Clar nu! Dintr-un dialog ca acesta se desprind din start extrem de multe probleme, însă cele mai mari, cel puțin din punctul meu de vedere, sunt următoarele:

1. Muncim pentru noi. Munca nu trebuie să fie percepută de un copil ca fiind o activitate dependentă de a satisface nevoile, dorințele altcuiva. NU! Ci pe ale noastre. Faptul că ne asumăm întreținerea, sprijinirea altor persoane față de care suntem sau nu ,,datori” moral, asta este cu totul altceva. Copilul poate fi privit ca cel mai crud pom din inima pădurii care are în permanență nevoie de soare, apă, pământ, însă toate porționate în așa fel încât să le poată duce fără a deveni dăunătoare. El are nevoie să înțeleagă că ești acolo, într-adevăr, pentru el! Pentru a-l îngriji, proteja, însă aceste necesități de a se dezvolta sunt extrem de diferite față de ceea ce înseamnă ghidarea acestuia către un viitor profesional sau către descoperirea adevăratelor pasiuni. Iubirea nu înseamnă îndoctrinare. Nu înseamnă să induci copilului dorința de a fi ceea ce tu nu ai reușit să fii. Iubirea înseamna acceptare, înseamnă capacitatea de a privi copilul din umbră și de a observa ceea ce-l atrage, misiunea ta fiind ca mai apoi să-l conduci către activități ce l-ar putea ajuta să înțeleagă dacă acea activitate este ceva ce îi place cu adevărat sau doar o sclipire de moment. Iubirea înseamnă să înțeleg ca părinte că puiul de om are nevoie să fie întrebat dacă își dorește sau nu să facă cine știe ce cursuri, clase, sporturi. Iubirea înseamnă grija față de dezvoltarea armonioasă a copilului, față de crearea unui psihic sănătos, armonios, capabil să înțeleagă diferența între bine și rău, între acceptare și refuz, între obligații și drepturi, între libertate și limite.

2. Copilul trebuie să devină ceea ce nu ai putut tu? Adică eșecurile tale trebuie să fie spulberate de copilul tău pentru a-ți șterge tu rămășițele de frustrare din suflet? În niciun caz! Un părinte responsabil este lângă copilul său pentru a-i susține posibilele talente, pentru a-l ajuta să descopere lucruri noi, activități care i-ar putea face plăcere sau, cine știe, din care ar putea face performanță. Am auzit de prea multe ori elevi care-mi spuneau cu lacrimi în ochi că doresc să intre la un liceu sau la o facultate anume doar pentru a nu-și dezamagi părinții. Elevi care se judecă pentru că părinții le-au indus o dorință obsesivă de comparare cu cel ce a obținut note mai mari, pentru că întotdeauna au fost puși în umbra nemulțumirilor de sine ale propiilor părinți. Nimic din ceea ce nu este făcut cu dragoste, nu va ieși bine! Nimic din ceea ce este realizat din obligație, rușine, respect față de altul, nu va aduce succes!

Călăuziți-vă copiii către o lume proprie, către o personalitate puternică, învățață-i să aibă simțul identității, ci nu să aspire la îndeplinirea planurilor altora, căci cei ce trăiesc pentru alții vor fi întotdeauna cei ce vor respinge iubirea față de sine, față de viață, societate, natură.

In the end…who am i if i do not know what i feel, what i need?