Nu am pus niciodată preț pe retrospective și… cu atât mai mult, nu am făcut niciodată una în pragul vreunui eveniment pe care mulțimea îl consideră important ori demn de bifat pe lista celor necesare. N-am crezut niciodată în ceea ce am simțit eu și mi-am refuzat adesea sentimentele pentru ca așa am fost învățată. Să ignor, să trec, să las în urmă și să merg mai departe cu zâmbetul pe buze călcând pe orice speranță de-a mea pe care cei iubiți de către mine au sfâșiat-o într-o secundă. Pentru mine singura retrospectivă pe care am făcut-o vreodată a însemnat de fapt trecerea unui prag pe care nu credeam că o să am curajul sau puterea să-l trec. Să merg dincolo de a fi de piatră și să-mi permit să fiu om ori de câte ori vreau. Să pot să râd și să plâng în văzul lumii fără să-mi fie teamă ori rușine. Să pot să-mi povestesc poverile, greșelile, nereușitele și durerile fără să-mi pese de cei ce nu le vor înțelege, ci mai degrabă să mă bucur pentru ei. Niciunul dintre cei ce nu au cunoscut singurătatea ori abandonul nu va aprecia strângerea de mână caldă a unui străin. Niciunul dintre cei ce nu au plâns sincer în brațele cuiva nu va înțelege ce înseamnă recunoștința și… niciunul dintre cei ce n-au făcut simțit moartea nu va putea aprecia lumina așa cum o face cel ce a simțit arsurile întunericului.

Mi-aș dori ca de acum să mă povestesc pe mine, să mă plac mai mult, să mă iubesc, să îmi dau timp să fiu iubită și să accept încă o dată că menirea fiecăruia aici este diferită. Mi-ar plăcea să nu îmi mai măsor atât de mult timpul în oameni, ci doar în ceea ce pot face pentru ei fără a mă mai răni o secundă apoi indiferența lor. Mi-ar plăcea să nu mai iubesc… doar să mă încarc obsesiv și nebunește cu energiile celor care mă cuprind cu gândul la fel de frumos, în sculare și-n culcare, așa cum o fac și eu de fiecare dată când îl îmbrățișez înăuntrul meu pe Dumnezeu. Mi-ar plăcea să nu mai categorisesc, să merg pe culoarul meu uitând de cei pe care ani la rând i-am numit familie, prieteni, cunoștințe… să merg drept, să fiu demnă și egală în fața tuturor fără a mai aștepta ca ierarhizându-i pe toți să văd de unde anume sufletul meu s-ar putea hrăni mai mult și, până la urmă, cinstită să fiu, asta nu ar însemna nimic mai mult decât să învăț că eu sunt singura de care am nevoie să mă aline, că eu trebuie să mă înțeleg, să mă odihnesc, rabd, iert și iubesc ori de câte ori simt că-mi fuge pământul de sub picioare și, abia apoi, voi putea iubi pe ceilalți pricepându-i fără să mai doară.

Mi-ar plăcea ca retrospectiva mea, cândva, să fie despre lupte, despre infinite nopți în care am trăit cu creaturi pe care nu știu dacă le-aș putea descrie, despre zile în care tot ceea ce puteam face era să aștept un sfârșit pe care nu mi-l doream, despre ziua în care am decis că nimic din ceea ce gândeam nu îmi aparținea și că nimic din tot ceea ce am făcut apoi ca să mă războiesc cu sine nu îmi poate fi imputat drept nemernicie, ci curaj. Mi-ar plăcea să triez, să cern ușor fiecare lacrimă sau râset și să știu cui să-l dau, să investesc în mine și-n spiritul meu ca niciodată și să mă înfrumusetez ca să rodesc și alături celor mulți înrobiți ca mine. Mi-ar plăcea să nu-mi promit nimic de acum, ci la final, abia după ce țin în palme tot ceea ce-mi propun, să-mi mulțumesc și să respir curat doar pentru a merge mai departe…

,,The secret of change is to focus all of your energy not on fighting the old, but on building the new.” (Socrates)