Mi te-am dorit cu-ardoare din clipa ce-ai venit
mi-ai arătat candoare, gând bun și nesluțit
crezut-am a ta fală despre-a iubirii luntre
și cum că între noi nu va mai sta veci punte.

Din valuri mari te-am scos, iar tu, pitit, de noi
luptai să mă câștigi, să fiu a ta, ce bine!
odată ce ți-am fost intrată-n piept adânc
m-ai părăsit timid și ai rămas plăpând.

Azi chiar de nu-ți mai sunt, să știi nu te-oi uita
rămâi cu prețul meu unicul altceva,
când vei fi fericit cu oricine, fără mine
să îți mai amintești cum cândva ne-a fost și bine.

Iar de te-o trece dorul să nu eziți rosti
cum eu ți-am fost greșeală ori joacă de copii…
pân’ ce-am să-nchid ochii am să aud în vis
citite minții mele pe toate de mi-ai zis.

Cu inima-mi străpunsă n-am să mai pot ierta
rugatu-m-am de tine ca sclava dumneata
nu mă răni, iubite, că trupul mi-l mai vindec,
dar sufletu-l mi-i mort și soarta mi-o adulmec.

M-am lămurit, nebună, renunț să sper de-acuma
și voi să-mi accept viața ce nu-i spre fericire
oricum ce fac cu ea? eu știu numai suspine…

Și de mi-ai pune-n palme un gram de bucurie,
aș lua iar suferința, ți-aș da zâmbetul ție
eu mă prefer așa, am să renunț la tot
ușor, ușor din minte pe toate să le scot!

Să le ard cu blesteme la ceas de seară sumbră
cu foc într-o pădure cu atmosferă crudă,
să mistui amintirea ce am trăit cu tine
încet, eliberat, oricum, dar nu cu mine…